Odată ce intri pe poarta Mănăstirii Agafton, din coasta Botoşanilor, noţiunea de timp se diluează lent, până dispare cu totul. Aici, nimic nu poate fi cuantificat: nici frumuseţea cu care Dumnezeu a hărăzit locul, nici orele ce trec fără de veste, nici pacea dulce ce te încălzeşte pe dinăuntru şi pe care nu ştii cum să ţi-o explici.
Dezmierdat de luminile blânde ale unui soare de octombrie încă plin de vlagă, Agaftonul e ca o cetate în care un ceasornicar iscusit a oprit acele unui orologiu nevăzut, spre a da prilejul celor care vin aici să se lase pătrunşi de duhul veşniciei.
De sus, de pe platoul de la intrare, sătucul maicilor se arată în toată splendida sa frumuseţe. Căsuţe de lut, cu cerdac şi prispă, se zăresc înşiruite pe micile alei ce coboară, şerpuind, spre buza pădurii Baisa. Umbre negre foşnesc, ici-colea, prin grădini. Măicuţele îşi văd de trebi, nestingherite, după rânduială. Totul e deschis, larg, neoprit. Aleilor nu li se vede capătul, tărâmul mănăstirii pare nesfârşit. În toată pacea asta adâncă, nimic din ce-am lăsat acasă nu-mi mai vine în minte. De parcă gândurile mi s-ar fi golit miraculos de conţinut, ca să mă pot încărca doar cu energiile binefăcătoare ale acestui loc. Libertate, zbor, nemărginire – toate mă încearcă de îndată ce încep să-mi plimb privirea peste contururile îmbrăcate în strai de toamnă.
Jos, la poalele versantului pe care s-a închegat vatra mănăstirească, încep codrii Baisei.
Privindu-i de sus, din grădinile maicilor, pricepi pe de-a-ntregul ce fabuloasă sursă de inspiraţie a avut Eminescu pentru poeziile sale. Căci aici, printre livezile pline de rod, pe pajiştile parcă fără de capăt, în poienile din codri, însoţit doar de gândurile sale şi învăluit de această senzaţie de deplină libertate, copilul Mihai şi-a îmbibat sufletul cu imaginile genial meşterite apoi în versuri.
Raiul pustnicului Agaton
Frumoasa poveste a acestui loc a început în urmă cu aproape trei veacuri, în poieniţa din jurul bisericuţei de lemn. Aici, în inima codrilor de odinioară, acest călugăr, sosit, după cum o arată documentele, de la Mănăstirea Doamnei, din apropiere, a făcut „curăţitură“ şi a ridicat, „prin munca mâinilor lui, în câţiva ani buni“, aşa cum consemnează istoricul vechi al mănăstirii, lăcaşul de lemn ce a rezistat până în zilele noastre. Bisericuţa a fost închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, căci, spune legenda, arhanghelii i s-ar fi arătat în vis bătrânului schimnic, îndemnându-l să ridice taman aici, în mijlocul pădurii, un lăcaş de închinăciune. Aşa a apărut, în 1729, „schitul lui Agafton“, numele de Agaton fiind uşor „îndulcit“, în graiul neaoş al botoşănenilor. În epocă, locul era cunoscut sub numele de „Sihăstria lui Agafton“. Treptat, poieniţa din jurul schitului s-a extins, întinderea mănăstirească ocupând, până astăzi, întreg versantul de la marginea pădurii Baisa. „În jurul schitului s-au construit primele căsuţe, din nuiele şi lut, s-a făcut stupină, s-a plantat o mică livadă şi aşa s-a închegat viaţa mănăstirească“, explică maica Ambrozia Hriţuc, stareţa Mănăstirii Agafton.
Vreme de 100 de ani, aici s-au nevoit în rugăciune doar călugări. După anul 1800, la fel cum s-a întâmplat şi la Agapia, călugării, puţini fiind la număr, au fost transferaţi la mănăstirile nemţene şi la Sihăstria Voronei, iar aici au fost aduse călugăriţe. „Au venit maici de la Schit Orăşeni, de la Unsa, de la Balş. Printre ele s-au numărat şi mătuşile lui Eminescu: Sofia, Fevronia şi Olimpiada Iuraşcu“, povesteşte maica stareţă.
La 1838, obştea mănăstirii înmulţindu-se, a fost ridicată o nouă ctitorie, de zid, pe platoul de sus. Monumentală şi graţioasă, cu vădite influenţe ruseşti în stilul arhitectural (turlele – bulbi de ceapă), această biserică poartă hramul „Pogorârea Sfântului Duh“. La interior, cel mai de preţ tezaur este catapeteasma, pictată de pictorul P. Livescu din Botoşani, la 1929, şi restaurată între anii 1955 şi 1956 de arhimandritul Vartolomeu Dolhan.
„Agapia Botoşanilor“
Deşi puţin cunoscută astăzi, cu o istorie umbrită de tristele încercări din ultima jumătate de veac, Agaftonul rămâne una dintre cele mai vechi vetre de spiritualitate ale Botoşanilor, precum şi una dintre cele mai importante mănăstiri de maici din Moldova. De altfel, odinioară, obştea de la Agafton era la fel de numeroasă ca aceea de la Agapia, iar mănăstirea era la fel de renumită pentru covoarele, pânzeturile şi broderiile meşteşugite în ateliere. „După venirea maicilor, aici au început să se retragă fete din marile familii boiereşti din zonă şi chiar din Moldova. Fiecărei fete tatăl îi dădea zestre şi îi ridica câte o căsuţă. Aşa s-a înfiripat satul acesta al măicuţelor. De altfel, graţie influenţei pe care aceste familii boiereşti o aveau până şi la domnitor, în 1864, Agaftonul a scăpat de secularizare“, explică maica Ambrozia. N-avea să mai scape, însă, un secol mai târziu, de cruzimea comuniştilor. Potrivit autorului primei monografii a mănăstirii, protoiereul Alexandru Simionescu, în 1864 la Agafton erau peste 100 de călugăriţe, iar când s-a desfiinţat mănăstirea, în 1959, erau în jur de 300.
Satul măicuţelor
O sută de căsuţe, parcă muiate în lapte, cu cerdac şi stâlpişori ciopliţi, cu acoperişurile bătute în draniţă şi cu muşcate la ferestre, împodobeau în trecut locurile sfinţite de rugile călugărului Agaton. Un mic sat al măicuţelor, în care frumosul, sensibilitatea şi gingăşia erau aşezate, cuminţi, peste tot. Astăzi, sătucul este trist şi părăginit. Din cele peste 100 de căsuţe au mai rămas în picioare 60. O parte au putut fi salvate. Multe stau gata să cadă, altele s-au distrus deja, prin autodemolare. „Mare parte dintre acestea sunt foarte degradate şi sunt nelocuite. Sunt făcute din furci şi nuiele, bătute cu lut. Dacă maicile ar mai fi stat aici, le-ar fi lipit şi văruit an de an, iar aceste căsuţe ar fi rezistat şi acum. Dar acum procesul de degradare este ireversibil“, spune cu amărăciune maica stareţă. Căsuţele, ca şi cele două biserici, fac astăzi parte din complexul mănăstiresc de la Agafton, înscris în lista monumentelor istorice din judeţul Botoşani. Însă, din păcate, ele nu mai pot fi restaurate şi, apăsate de timp, riscă să dispară una câte una.
Ieri zbucium, azi alean
Cobor, alături de maica stareţă Ambrozia, scara de piatră ce desparte platoul de sus al satului de maici de partea de jos, acolo unde schimnicul Agafton a pus temelia aşezării monahale. Scările leagă ca un şnur biserica de zid de cea veche, de lemn. Pe drum, maica îmi povesteşte istoria plină de zbucium a ultimilor 50 de ani. „În 1959, prin decretul dat de comunişti, mănăstirea s-a închis, iar cele două biserici au devenit biserici de parohie. Măicuţele au lăsat cheia în uşă şi au fost obligate să plece. Autorităţile au adus aici un cămin de bătrâni cu handicap. După 1990, s-a dus o adevărată luptă cu autorităţile pentru ca mănăstirea să-şi poată recupera terenul, iar căminul să fie mutat. Asta a fost tragedia acestei mănăstiri.“
O istorie urâtă, întinsă pe mai mulţi ani, şi care demonstrează – pentru a câta oară – cât de groaznic a mutilat regimul comunist minţile şi sufletele oamenilor. Imediat după 1991, mănăstirea s-a redeschis. Câteva dintre maicile care vieţuiseră aici înainte de decret s-au întors. Bătrâne, neputincioase, după 40 de ani de comunism în care s-au chinuit în viaţa civilă, au sperat să-şi găsească liniştea, spre finalul vieţii, în mănăstirea lor de suflet. La întoarcere, şocul a fost izbitor. Cu excepţia celor două biserici, nimic din ce se vedea nu mai semăna cu ce lăsaseră. Delicatele lor căsuţe erau degradate, neîngrijite şi schimonosite după tiparul construcţiilor din epocă. Căsuţele de peste drum de mănăstire dispăruseră cu totul. Pe locul arhondaricului vechi şi al gospodăriilor-anexe, autorităţile înfiinţaseră, în 1960, un sat de vacanţă. În căsuţele încă în picioare locuiau bătrânii bolnavi internaţi. Căminul nu a fost mutat ani buni după Revoluţie, din cauza lipsei unui alt sediu, după cum motivau autorităţile judeţene la acea vreme. Măicuţelor li s-au restituit doar câteva căsuţe, pe platoul de sus, din preajma bisericii mari. „A fost un chin cumplit. Paznicii căminului ne cereau să ne legitimăm când intram pe poarta mănăstirii. Eram jignite, speriate, ameninţate mereu de salariaţii căminului, care, culmea, erau oameni de aici, din sat. Ei considerau că noi am venit să-i scoatem de-aici cu forţa. Dar noi nu făcuserăm decât să ne întoarcem în mănăstire, pe pământurile şi în căsuţele noastre. Eu am venit aici în 1996, de la Agapia, împreună cu alte trei măicuţe. Dacă n-ar fi fost şi ele lângă mine, un sprijin permanent, cred că n-aş fi rezistat. Dar Dumnezeu ne-a dat putere şi în 1999 căminul s-a mutat în cele din urmă, lăsând locul ca după război: devastat şi răscolit. Iar noi a trebuit să luăm totul de la zero“, mărturiseşte măicuţa.
Azi, la Agafton vieţuiesc 26 de măicuţe. 15 sunt în putere, ducând greul unei mănăstiri destul de mari şi de pe care – asta îşi doresc cu toatele – trebuie scuturat colbul uitării. De 14 ani, aceste călugăriţe muncesc fără încetare, convinse că într-o zi locul îşi va recăpăta înfăţişarea dintru începuturi. „Suntem generaţia de sacrificiu, cum s-ar spune, dar e un sacrificiu pe care ni l-am asumat şi de care nu ne plângem. Ne-am dori ca Agaftonul să renască şi să reintre în circuitul turistic al Moldovei“, spune stareţa. Iar urmele muncii lor se văd deja. Biserica mare a fost renovată, bisericuţa de lemn se află în plin proces de restaurare, o parte dintre chiliile măicuţelor au fost reabilitate, iar rânduiala, curăţenia şi bunul gust se văd oriîncotro te poartă paşii.
Pe urmele lui Eminescu, la „mănăstirea din codri“
În 1814, surorile mamei lui Eminescu, Sofia, Fevronia şi Olimpiada Iuraşcu, cea care, mai apoi, avea să fie şi stareţa mănăstirii, au sosit la Agafton de la Schit Orăşeni, rămânând aici pentru tot restul vieţii. Maicile care le-au prins în viaţă au povestit apoi generaţiilor ce le-au urmat despre desele vizite pe care Mihai Eminescu le făcea mătuşilor, la Agafton, tăind de-a dreptul dinspre Ipoteşti pădurea Baisei, ca să ajungă la „mănăstirea din codri“. „Pentru Eminescu, Agaftonul a fost a doua casă. Venea foarte des la mătuşile lui, chiar de când era copil. Apoi, când deja devenise un poet cunoscut, maicile îi spuneau „domnul Eminescu“. Aici, în mănăstire, era scutul lui de protecţie. Îi plăcea, se spune, să străbată, singuratic, poienile pădurii din apropiere, să asculte sunetul clopotelor şi toaca. De altfel codrii aceştia, ai Merei, cum li se spunea în trecut, se regăsesc, vizual, în multe dintre poeziile sale“, povesteşte maica Ambrozia. „Aici, în căsuţa de lângă biserica mare, a compus «Călin, file de poveste». Cred că încă nu s-a cercetat îndeajuns legătura Eminescu – Agafton“, consideră ieromonahul Siluan Antoci, preotul Mănăstirii Agafton.
Agaftonul, un loc ce trebuie văzut
Mănăstirea Agafton este situată în localitatea cu acelaşi nume, din comuna Curteşti, la 8 kilometri distanţă de oraşul Botoşani, pe drumul ce duce către Suceava. Pe la 1700, în zona mănăstirii şi a actualului sat Agafton erau codrii seculari ai Merei şi nici urmă de aşezare omenească. După ridicarea schitului de către călugărul Agaton, în jur a început să se înfiripe şi satul care mai apoi a luat numele mănăstirii. Şcoala din sat a fost înfiinţată la 1864, pe cheltuiala mătuşilor lui Eminescu.
Închisă în perioada comunistă şi redeschisă după tulburii ani â90, această frumoasă vatră de spiritualitate botoşăneană începe, încet, să-şi recapete strălucirea şi bunul renume de altădată. Nu rataţi, aşadar, un popas la Agafton, atunci când va fi să treceţi prin târgul Botoşanilor. Căci, străbătând aleile ce se strecoară pe lângă chiliile măicuţelor, îmbibându-vă de liniştea ce învăluie firea, odihnindu-vă privirea pe culorile etalate în fiecare anotimp de codrii de pe deal, o să înţelegeţi nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima de ce, în vechime, Agaftonului i se spunea „mănăstirea păcii“.
Sursa:http://ziarullumina.ro